Copenhagen

Cum am văzut eu Copenhagen...

În Copenhaga două mări, două vieţi, doi oameni îşi dau întâlnire în final pe un capăt de plajă – o fâşie de nisip care-i desparte imperceptibil aproape... chiar dacă asta nu vedem concret în film.

Cea mai frumoasă metaforă a relaţiei perfecte şi iremediabil, imposibil de consumat.

Până la fâşia de nisip care-i uneşte şi separă în acelaşi timp, ei pedalează pe biciclete pe străzile unui oraş în care soarele pare să nu apună niciodată.

El – un bărbat în descifrarea propriului trecut, ajuns în Copenhaga ca mesager al unei scrisoari de la tatăl său mort catre un bunic necunoscut. Ea – o adolescentă aparent indescifrabila într-un stagiu de practică la un hotel, cel în care întâmplător era el.

Dezlegând misterul povestii din spatele scrisorii şi recunoscându-şi în fiecare fibra conexiunea misterioasă cu ea, el devine bărbat – ajunge la maturizarea cea mai dulce şi plină de forţa interioară.

Acoperită de el în momentul în care doreşte să i se dăruiasca, ea redevine copil. Şi înţelege şi el, şi ea...

Şi ea, şi el ...da...şi povestea şi locul..

Skagen .. în dreapta Marea Baltica – o mare mare şi albastră... purtată de curent spre vest

...în stânga Marea Nordului – o mare la fel de mare şi albastră... purtata de curent spre est.

Amândouă la fel de perfecte ...pentru că nu se întrepătrund niciodată. Fiecare îşi păstrează propria indentitate.

Dragostea e în fiecare fir de nisip din fâşia ce stă între ele... între ei.