Derapaje. De Neil LaBute. Regia Iris Spiridon. cu Radu Iacoban. La Teatrul Mignon.
Deci contextul ideal pentru o piesă perfectă.
După ce am ieşit de la piesă mă bucuram că am văzut o piesă cel puţin foarte bună, dar apoi s-a lipit de paşii mei regretul că am văzut-o singur (singur, în sensul că am fost singur, sala fiind aproape plină). Simţeam că trebuia să spun cuiva despre ce s-a întâmplat pe scenă timp de o oră. Dar a povesti o piesă bună, uneori, e ca şi cum ai descoperi secretul unei minuni, dar nu ţi s-a inventat înca nici măcar alfabetul care să-ţi permintă să gângureşti ceva despre ea. Aşa că nu mai insist. Sintetizez în nota de mai jos şi gata.
Nota: 10 (subiectivă şi dată doar cu rol de comparaţie cu alte piese)
Sfat: Nu mă credeţi pe mine, mergeţi la piesă, la cât mai multe piese, încercaţi să fiţi mai puţin hăhăitori, opriţi telefonul şi bucuraţi-vă de piesă.
PS: După piesă am rămas cu trăirea sau cum se numeşte când gândul se aruncă din minte în plămâni să respire ce trebuie expirat sau să alerge cu picioarele legate pentru aş schimba un pic unghiul de a privi lumea. Şi e cam aceeaşi trăire simţită după ce am văzut filmul Incendii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu