Știi ce am făcut in America

Știi ce am făcut in America, piesa jucată la Teatrul Elisabeta, este susținută de oameni cu voci excepționale pe ritm alert de dans curat.

Înainte de piesă am surprins o discuție între doi batrâni. Ea sustinea că piesa e despre una care lălăie: "După ce am cumpărat biletele am văzut că e cu aia de la românii nu au talent", "Românii au talent", o corectează bărbatul."Da, da, românii nu au talent! Nu e o piesă, e o lălăială".

Apoi, fără vreo legătură cu piesa, continuă discuția: "Nimeni, nici un bărbat nu intră într-o încăpere cu pălărie pe cap și apoi stă cu șapca pe cap. Eu am ceva pe cap pentru că nu am părul aranjat"

Se uită la ceas: "Îmi pare rău că am cumpărat biletele astea. Am venit, să înghițim și gata".

Piesa începe. Ea mai bombăne câte ceva.

Dupa piesă, plecă la braț cu soțul în tăcere. După câțiva pași concluzionează: "A fost un muzical" (pronunțată așa cum se aude).

Dincolo de vocile extrem de bune și de dansul executat asemenea, iar în unele momente chiar spectaculos, mai rămâne vreo 5% de poveste rostită, poate cu un pic de stângăcie. Însă, surprinzătoare sunt transformarile actorilor în momentul în care se simt în largul lor, atunci când sunt puși în valoare de voce, iar prin voce parcă și mișcarea lor scenică este mult mai firească. La un moment dat, în timpul unui dans, un pantof a zburat din piciorul unei actrițe dincolo de scenă. Actrița a rămas un moment cu chipul unui copil care tocmai a făcut o boacănă, apoi și-a recuperat obiectul zburător, identificat ușor de un spectator. Un plus, pentru actrița care a dezvăluit pentru câteva secunde copilul din ea.

Nota: 8.5 (subiectivă şi dată doar cu rol de comparaţie cu alte piese)

Sfat: Nu mă credeţi pe mine, mergeţi la piesă, la cât mai multe piese, încercaţi să fiţi mai puţin hăhăitori, opriţi telefonul şi bucuraţi-vă de piesă.