Never let me go

Never let me go (regia: Mark Romanek): tulburator, emotionant si tensionat .. cam asa as putea sa caracterizez aceste film care reia subiectul cartii cu acelasi titlu al lui Kazuo Ishiguro.

Filmul se concentreaza pe povestea a trei copii, Kathy, Tommy si Ruth – un triunghi in interiorul caruia, acestia vor experimenta o paleta de emotii cu care se confrunta orice fiinta umana in procesul de maturizare – dragoste, gelozie, tradare, suferinta. Diferenta e data doar de faptul ca ei sunt niste "clone" care urmeaza sa-si indeplineasca scopul pentru care au fost create – acela de a-si dona organele vitale oamenilor din lumea reala care au nevoie de ele pentru supravietuire.

Tocmai de aceea si viata lor este supusa altor reguli. In internatul in care cresc, aparent intr-un cadru idilic, sunt invatati sa aiba grija de sanatatea lor si sunt atent supravegheati. O data ajunsi la maturizare ei vor incepe sa-si doneze organele unul cate unul pana cand viata lor se va sfarsi. Unii dintre ei au sansa chiar a unui "job" – acela de "carer" – acordand ingrijire clonelor care au inceput deja procesul de donare, asta pana cand primesc propria notificare

Cu siguranta te poti intreba, uitand ca totul nu e decat o fictiune, ce e cu toti acesti oameni, de ce nu fug, de ce-si accepta destinul implacabil in ciuda faptului ca, sporadic, isi au propriile momente de revolta mai mult sau mai putin exteriorizate. Kathy se intreaba, in final, prin ce anume e diferita viata ei de viata oamenilor normali. Pana la urma, si ei si lor li se va parea intotdeauna ca nu au avut suficient timp sau poate ca nu au avut suficient curaj sa-si depaseasca limitele mai mult sau mai putin autoimpuse.

Poate ca nu e unul din filmele puternice cum sunt cele ale lui Haneke sau Villeneuve (de pe urma carora ai nevoie de cateva zile sa-ti revii) dar, cu siguranta, povestea asa cum e spusa de Romanek nu te poata lasa impasibil.

E cam ca la testul Rorschach , cel al petelor de cerneala.. De fapt si Romanek o insinueaza la un moment dat intr-un interviu. Filmul te poate conecta la realitatea dura sau te poate lasa rece. Asa cum pacientul isi proiecteaza personalitatea reala asupra petelor de cerneala, ambigue in mod intentionat, asa si spectatorul acestui film isi proiecteaza emotiile asupra acestei povesti lasate la fel de ambigue poate intr-un mod deliberat.

Povestea e doar un instrument prin care sa-ti poti sonda zonele greu accesibile si prafuite de cotidianul inselator.