Lungs

De: Duncan Macmillan

Cu: Denisa Nicolae si Liviu Romanescu

Traducere: Denisa Nicolae si Liviu Romanescu

Zona de copy-paste: "un cuplu tînăr îşi dorește un copil.  Dacă se gîndesc prea mult, n-o vor face niciodată. Dar dacă se grăbesc, poate fi un dezastru."

O pânză de paianjen de care sunt prinse gânduri și spaime din care picură urmele acţiunilor care nu se mai pot ţine singure între firele tesute în minte. Astea sunt cuvintele care mi s-au inghesuit în minte, după piesă.

Un text care surprinde viața, un regizor care ia viața și o trântește pe scenă impecabil si doi actori care se joacă cu viața minunat.

Piesa respiră prin cei doi actori imaginile nefotoshopate trăite de omul care încearcă să rămână totuşi bun.

Şi atunci îmi fac curaj. Îmi pun mănuşile in buzunar (ştiu e primăvară, dar vreau să isc o metaforă). Îmi suflu în palme aerul cald din piept şi apoi cu podul palmei descopăr o fereastră rotundă. Înăuntrul casei cei doi oameni buni împletesc povestea ce încolțește în fiecare posibil destin. Şi oricât de mult şi repede se abureste la loc fereastra rotunda, cu temeri şi griji, greşeli şi iertări, speranţe și... iubire, podul palmei continuă să facă lumină până la capăt.

Nota: 10 (subiectivă şi dată doar cu rol de comparaţie cu alte piese)

Sfat: Nu mă credeţi pe mine, mergeţi la piesă, la cât mai multe piese, încercaţi să fiţi mai puţin hăhăitori, opriţi telefonul şi bucuraţi-vă de piesă.

* fără legătură cu piesa, doar că acţiunea se petrece exact după încheierea piesei, la baie. un bărbat îşi caută prietena la baie. are două uşi şi ridică vocea:

- eşti acolo?

în momentul în care află unde e, se propteşte în faţa usii unde e ascunsă prietena lui. după 30 de secunde, îşi face curaj şi întreabă din nou cu aceaşi voce urcată în tavan:

- eşti acolo?

Nestins

Cu: Mişa Şerban şi Vladimir Albu
Voce: Zoltan Octavian Butuc
Scenograf: Cristian Stănoiu
Muzica: Armand Amar, extrase din muzică de film

Un specacol de teatru-dans fără prea multe cuvinte, inspirat din poeme persane de dragoste, care te lăsă fără cuvinte.
Bun, introducere cu un pic de copy-paste și a se observa persoana a III-a, aruncată în față, cu speranța de a da un aer mai oficial frazei.

Și stop!

Intru în casa veche în care se va ține piesa. Știu locatia, de ultima oară când am lăsat tramvaiul să treacă pe lângă ea înca vreo 2 stații.
Puțină lume și scaune înalte. Scena, găzuită între două camere, nu mi-a inspirat incredere. Așa că m-am dus să îmi cumpăr bere. Cred că era și un caine pe acolo sau așa ceva. În drum spre bar, decorul m-a asigurat că piesa are potențial. Nu aveam cum să-l contrazic.

Piesa dă să înceapă, eu cocoțat pe un scaun, câțiva tineri pe parchet. Și piesa începe. Nu aş putea spune că am urmărit piesa cu sufletul la gură. Și asta pentru că se suise în spatele meu, mă tinea strâns în brate de parcă îi era frică să nu mă mișc și preventiv îmi mai punea și mâna la gură de abia mai puteam să respir.

Și stop!

E o piesă care se trăiește.

Și stop!

E o piesă care îmi trăiește undeva pe retină, undeva între scăriţă și nicovală, agățată între doi neuroni rămași cu gândul la spectacol.

Și stop!

Nota: 10 (subiectivă şi dată doar cu rol de comparaţie cu alte piese)

Sfat: Nu mă credeţi pe mine, mergeţi la piesă, la cât mai multe piese, încercaţi să fiţi mai puţin hăhăitori, opriţi telefonul şi bucuraţi-vă de piesă.

PS: A nu se citit! E pentru mine, să nu uit: e cel mai bun spectacol de teatru-dans văzut în ultimele 6 luni.

Never let me go

Never let me go (regia: Mark Romanek): tulburator, emotionant si tensionat .. cam asa as putea sa caracterizez aceste film care reia subiectul cartii cu acelasi titlu al lui Kazuo Ishiguro.

Filmul se concentreaza pe povestea a trei copii, Kathy, Tommy si Ruth – un triunghi in interiorul caruia, acestia vor experimenta o paleta de emotii cu care se confrunta orice fiinta umana in procesul de maturizare – dragoste, gelozie, tradare, suferinta. Diferenta e data doar de faptul ca ei sunt niste "clone" care urmeaza sa-si indeplineasca scopul pentru care au fost create – acela de a-si dona organele vitale oamenilor din lumea reala care au nevoie de ele pentru supravietuire.

Tocmai de aceea si viata lor este supusa altor reguli. In internatul in care cresc, aparent intr-un cadru idilic, sunt invatati sa aiba grija de sanatatea lor si sunt atent supravegheati. O data ajunsi la maturizare ei vor incepe sa-si doneze organele unul cate unul pana cand viata lor se va sfarsi. Unii dintre ei au sansa chiar a unui "job" – acela de "carer" – acordand ingrijire clonelor care au inceput deja procesul de donare, asta pana cand primesc propria notificare

Cu siguranta te poti intreba, uitand ca totul nu e decat o fictiune, ce e cu toti acesti oameni, de ce nu fug, de ce-si accepta destinul implacabil in ciuda faptului ca, sporadic, isi au propriile momente de revolta mai mult sau mai putin exteriorizate. Kathy se intreaba, in final, prin ce anume e diferita viata ei de viata oamenilor normali. Pana la urma, si ei si lor li se va parea intotdeauna ca nu au avut suficient timp sau poate ca nu au avut suficient curaj sa-si depaseasca limitele mai mult sau mai putin autoimpuse.

Poate ca nu e unul din filmele puternice cum sunt cele ale lui Haneke sau Villeneuve (de pe urma carora ai nevoie de cateva zile sa-ti revii) dar, cu siguranta, povestea asa cum e spusa de Romanek nu te poata lasa impasibil.

E cam ca la testul Rorschach , cel al petelor de cerneala.. De fapt si Romanek o insinueaza la un moment dat intr-un interviu. Filmul te poate conecta la realitatea dura sau te poate lasa rece. Asa cum pacientul isi proiecteaza personalitatea reala asupra petelor de cerneala, ambigue in mod intentionat, asa si spectatorul acestui film isi proiecteaza emotiile asupra acestei povesti lasate la fel de ambigue poate intr-un mod deliberat.

Povestea e doar un instrument prin care sa-ti poti sonda zonele greu accesibile si prafuite de cotidianul inselator.

Știi ce am făcut in America

Știi ce am făcut in America, piesa jucată la Teatrul Elisabeta, este susținută de oameni cu voci excepționale pe ritm alert de dans curat.

Înainte de piesă am surprins o discuție între doi batrâni. Ea sustinea că piesa e despre una care lălăie: "După ce am cumpărat biletele am văzut că e cu aia de la românii nu au talent", "Românii au talent", o corectează bărbatul."Da, da, românii nu au talent! Nu e o piesă, e o lălăială".

Apoi, fără vreo legătură cu piesa, continuă discuția: "Nimeni, nici un bărbat nu intră într-o încăpere cu pălărie pe cap și apoi stă cu șapca pe cap. Eu am ceva pe cap pentru că nu am părul aranjat"

Se uită la ceas: "Îmi pare rău că am cumpărat biletele astea. Am venit, să înghițim și gata".

Piesa începe. Ea mai bombăne câte ceva.

Dupa piesă, plecă la braț cu soțul în tăcere. După câțiva pași concluzionează: "A fost un muzical" (pronunțată așa cum se aude).

Dincolo de vocile extrem de bune și de dansul executat asemenea, iar în unele momente chiar spectaculos, mai rămâne vreo 5% de poveste rostită, poate cu un pic de stângăcie. Însă, surprinzătoare sunt transformarile actorilor în momentul în care se simt în largul lor, atunci când sunt puși în valoare de voce, iar prin voce parcă și mișcarea lor scenică este mult mai firească. La un moment dat, în timpul unui dans, un pantof a zburat din piciorul unei actrițe dincolo de scenă. Actrița a rămas un moment cu chipul unui copil care tocmai a făcut o boacănă, apoi și-a recuperat obiectul zburător, identificat ușor de un spectator. Un plus, pentru actrița care a dezvăluit pentru câteva secunde copilul din ea.

Nota: 8.5 (subiectivă şi dată doar cu rol de comparaţie cu alte piese)

Sfat: Nu mă credeţi pe mine, mergeţi la piesă, la cât mai multe piese, încercaţi să fiţi mai puţin hăhăitori, opriţi telefonul şi bucuraţi-vă de piesă.

Derapaje ("Dragostea nu este niciodată gresită")

Derapaje. De Neil LaBute. Regia Iris Spiridon. cu Radu Iacoban. La Teatrul Mignon.  

Deci contextul ideal pentru o piesă perfectă.

După ce am ieşit de la piesă mă bucuram că am văzut o piesă cel puţin foarte bună, dar apoi s-a lipit de paşii mei regretul că am văzut-o singur (singur, în sensul că am fost singur, sala fiind aproape plină). Simţeam că trebuia să spun cuiva despre ce s-a întâmplat pe scenă timp de o oră. Dar a povesti o piesă bună, uneori, e ca şi cum ai descoperi secretul unei minuni, dar nu ţi s-a inventat înca nici măcar alfabetul care să-ţi permintă să gângureşti ceva despre ea. Aşa că nu mai insist. Sintetizez în nota de mai jos şi gata.

Nota: 10 (subiectivă şi dată doar cu rol de comparaţie cu alte piese)

Sfat: Nu mă credeţi pe mine, mergeţi la piesă, la cât mai multe piese, încercaţi să fiţi mai puţin hăhăitori, opriţi telefonul şi bucuraţi-vă de piesă.

PS: După piesă am rămas cu trăirea sau cum se numeşte când gândul se aruncă din minte în plămâni să respire ce trebuie expirat sau să alerge cu picioarele legate pentru aş schimba un pic unghiul de a privi lumea. Şi e cam aceeaşi trăire simţită după ce am văzut filmul Incendii.

Copenhagen

Cum am văzut eu Copenhagen...

În Copenhaga două mări, două vieţi, doi oameni îşi dau întâlnire în final pe un capăt de plajă – o fâşie de nisip care-i desparte imperceptibil aproape... chiar dacă asta nu vedem concret în film.

Cea mai frumoasă metaforă a relaţiei perfecte şi iremediabil, imposibil de consumat.

Până la fâşia de nisip care-i uneşte şi separă în acelaşi timp, ei pedalează pe biciclete pe străzile unui oraş în care soarele pare să nu apună niciodată.

El – un bărbat în descifrarea propriului trecut, ajuns în Copenhaga ca mesager al unei scrisoari de la tatăl său mort catre un bunic necunoscut. Ea – o adolescentă aparent indescifrabila într-un stagiu de practică la un hotel, cel în care întâmplător era el.

Dezlegând misterul povestii din spatele scrisorii şi recunoscându-şi în fiecare fibra conexiunea misterioasă cu ea, el devine bărbat – ajunge la maturizarea cea mai dulce şi plină de forţa interioară.

Acoperită de el în momentul în care doreşte să i se dăruiasca, ea redevine copil. Şi înţelege şi el, şi ea...

Şi ea, şi el ...da...şi povestea şi locul..

Skagen .. în dreapta Marea Baltica – o mare mare şi albastră... purtată de curent spre vest

...în stânga Marea Nordului – o mare la fel de mare şi albastră... purtata de curent spre est.

Amândouă la fel de perfecte ...pentru că nu se întrepătrund niciodată. Fiecare îşi păstrează propria indentitate.

Dragostea e în fiecare fir de nisip din fâşia ce stă între ele... între ei.  

Al șaptelea fiu

Al șaptelea fiu (cronică PNV - până când o să-l vadă ochii mei)

Pentru orice locuitor carpato-danubiono-și-ceva-pontic, titlu acestui acestui film este clar. La o adică este despre o familie 100% de moldoveni, care plodează al șaptelea fiu făcut la o beție moderată de vin și ceva tărie păstrată pentru momente reproductive. 

Și cum o dăm pe repede înainte și citire într-o diagonală abruptă, luam o minimă descriere dintr-un site dedicat și aflam că în vremuri în care mama omida se întâlnește cu prostia mediocră a celui care vrea o susținere cu deschiderea cărții de catre vrun popă fustangiu, un unic războinic (și cum e singurul nu are cum să se mai găsească unul ca el) se urnește într-o epopee în cătarea fiului de moldovan.

Și îl găseste: tăran cu privată în curte, oleacă sexy cât nu obiecteze femeile după ce și-o iau preventiv. Și îl convinge cum e că-i o aventură, cu subînțeles de gagicăreală și așa și pe dincolo. Și ăștia doi se duc să aplice o corecție reginei întunericului (bănui că-i schimbă vrun bec ars) și armata acesteia de asasini supranaturali (uuuu..., genul de trăgători de fiare care dacă au o muscă pe umăr se mișcă cu tot corpul să o vadă)

PS: Cum e filmul? Habar nu am. Mergeți de-l vedeți și de aveți de obiectat comentați-mă!